Eu am nascut in data de 17 Septembrie in Germania, prin cezariana de urgenta. Conditiile in sala de nasteri ...
Sunt mama a doi copii minunati (de) frumosi, cum toti copiii de pe aceasta lume sunt. Diferenta de varsta ...
Am nascut in urma cu 1 an la Spitalul Clinic Judetean de Urgenta din Targu-Mures, nascand cu 3 medici de ...
Povestea mea incepe in prima parte a lunii Decembrie cand, dupa o intarziere a ciclului de vreo doua ...
Experienta nastere cezariana Targoviste: 31 Mai dimineata, bagaj si sot la purtator, la camera de garda am ...
Buna dimineata dragi mamici si burtici. De cand aveam 5-6 saptamani, am citit si rascitit fiecare povestire imaginandu-mi cum va fi a mea.

Povestea incepe Sambata, 14 decembrie 2013, cand am inceput sa am mici dureri, aproape insesizabile, dar pe parcursul intregii zile.  Noaptea am dormit foarte linistita, evident cu vizitele la baie specifice tuturor burticilor.

Duminica dimineata m-am trezit cu o durere ceva mai intensa, suficient cat sa ma stramb, dar ehhh tot nu erau "dureri de nastere" cum citeam pe forum, care sunt incomparabile din cate ziceau fetele. Am zis ca mi se pregateste corpul incet incet, eu avand DPN pe 17 decembrie. Deci pe 15 decembrie aveam dureri "strambatoare" :) aveam contractii, dar nicidecum regulate.

Erau la 8 min, 3, 7,4, deci nu aveau nicio logica. Seara la orele 22 am o contractie un pic mai intensa, m-am ridicat de pe canapea, si am simtit nevoia sa merg la baie. Stau eu linistita pe closet, avand contractii, si brusc simt ceva.. altfel.. ceva nou..si ma uit, vad bucatele mici albe, iar pe hartie vad un mucus maroniu. Am inceput sa rad, chem sotul, mama, eram fericiti ca am pierdut dopul. Stiam ca nu mai e mult si vine bebelusul.

Chiar am si anuntat fetele pe forum, eu fiind convinsa ca si in cazul meu, la fel ca la alte burtici, voi astepta cateva zile pana se porneste treaba. Ma mai plimb prin casa, mai o contractie, mai o barfa cu familia la telefon si am decis sa fac un dus, sa vedem daca trece sau daca se reguleaza contractiile. Ies de la dus.. aceeasi poveste, contractii neregulate, unele scurte, altele lungi, unele intense, altele abia sesizabile.

Sun medicul, ii dau un sms. Dormeeeaaa. Si uitandu-ma la ceas, era trecut de 23.30. La insistentele cumnatei, am zis sa mergem totusi pana la spital, chiar daca ziua urmatoare aveam programat un control. Ajung la spital, la camera de garda ma consulta o doamna doctor foarte draguta, intre timp ii spuneam poezioara "39+5, 3 kg, circulara de cordon, prezentatie craniana, dop pierdut", iar ea imi spune "Si nu ati simtit cand vi s-au rupt membranele? Sunteti dilatata 4 cm si aveti membranele rupte" cand am auziiiiiiit m-am apucat de ras.

"Sunteti sigura?" ii spuneam ca nu cred asa ceva, ca doar eu nu am dureri asa cum citisem ca vor fi. Si in 2 timpi si 3 miscari m-am trezit in sala de travaliu cu multe doamne dragute in jurul meu. Mi-au facut monitorizare, control de dilatatie (iacs, asta a durut putin) l-au sunat pe medicul meu intre timp. Eu razand.. toti roiau in jurul meu.. imi amintesc povestirile mamelor "epidurala e sfanta". Si incep sa cer epidurala, chiar daca nu ma durea serios, dar ma gandeam ca doar doar vor aparea si ele. Si nu vroiam sa ma urc apoi pe pereti. Eram preventiva.

Problema e ca bebelusul meu a devenit brahicardic, eu ma dilatasem aproape complet. Au inceput si niste dureri putin mai serioase, dar tot nu erau asa.. sa ma urc pe pereti. Rog asistentele sa cheme sotul. Aaaa cand l-am vazut, parca mi-a mangaiat sufletul. Ma pupa pe mana, razand, era fericit sa ma vada stapana pe situatie. Apoi l-au gonit, a venit mama. Uff pachet de stres si ingrijorare pentru noi.

Dar m-a ajutat mult vizita lor. Apoi am inceput sa imping. Nu prea stiam eu ce si cum, desi am vazut zeci de filmulete, dar cumva, cumva am reusit. Pe masa am avut chiar si un moment in care simteam ca nu am putere sa imping. Imi ziceau toti "impiiiinge", iar eu le-am replicat "nu imping acum, vreau sa respir un pic sa imi adun fortele" cred ca i-am surprins putin, dar apoi m-au lasat in ritmul meu si a fost bine.

La un moment dat am impins asa taaaare, ca am simtit ca mi se infunda urechile si ca mi se umfla capul ca unui balon. Atunci a iesit caputul. Moment in care toti 5,6 oameni care erau acolo s-au facut mov, albastri, verzi, negri la fata. Vedeam o privire foarte serioasa la domnul doctor, dar aveam incredere in el. Am mai impins o data si a iesit puiutul meu.

Aveam dubla circulara de cordon, iar un albastru mai inuman ca al lui nu am vazut la niciun copil.Parca era martian. Nu plangea. Ii faceau manevre si el tot nu plangea. Eu tot ce puteam sa zic era "haaai plaaangi!", "haai plangi!" dar nu vroia. Apoi l-au luat si au fugit la terapie intensiva neonatala cu el. Iar eu am ramas la cusut, caci m-a taiat putin.

Mi s-a spus ca si-a revenit, ca are 3 kg, si scor 6.. iacs.. dar e bine si traieste! Asta e important! Apoi am fost mutata intr-un salon la "masat burtica", asteptatul pipiului si mi s-a pus un saculet pe burta, gheata la pasarica. Am primit vizita familiei. Si acum astept sa imi vad puiutul, care e tot la terapie intensiva. Asadar travaliul meu a fost inimaginabil de scurt, la miezul noptii pornisem spre spital, iar la 01:40 am nascut. Doamne ajuta!

Am stat internata 6 zile, din care 4 bebe a stat la terapie intensiva. Intuitia imi spunea sa nasc prin cezariana, dar am ascultat de doctorul meu si din cauza asta am suferit. I-a rupt clavicula, nu i-au putut stabiliza tensiunea arteriala, ceea ce a dus la hemoragie suprarenala, am fost suspecti de hemoragie pe creier si am stat cu emotii, asteptand sa creasca micutul meu, pentru a vedea daca are sau nu traume.

Redau un articol scris de mine despre experienta la terapie intensiva:

"Buna ziua, fetelor! Vazusem zilele astea o reclama atat de frumoasa la televizor, cu un nou nascut moale si pufos, in bratele mamei, care era inconjurata de zambetele familiei. Suna atat de frumos, nu? Insa, din pacate, viata te poate surprinde, iar scenariul se schimba. Din diferite motive, fie nasterea prematura, fie o nastere stresanta pentru copil, sunt cazuri in care este necesara asistenta speciala a nou nascutului.

Nimeni nu te pregateste psihic pentru asta. Tu, ca proaspata mamica, ai asteptat noua luni intalnirea cu micutul tau si iti imaginai cum va fi marea voastra intalnire. Am decis sa va scriu cat de obiectiv posibil, din experienta proprie.

Sarcina a decurs perfect, analizele la zi, controale periodice. Travaliul s-a declansat natural, la 39+5, urmand ca in dimineata 39+6 sa nasc. Am avut un travaliu scurt, suportabil, fara medicatie, deci asta nu ii putea dauna copilului meu. Nu intru in detalii, ideea e ca am nascut normal, desi copilul avea dubla circulara de cordon, bataile inimii erau foarte reduse si era pericol mare de sufocare. Imediat dupa expulzie, a fost necesara asistenta echipei de neonatologie, intrucat nu respira. Si asa incepe povestea.

Eu am ramas la cusut, iar pe baiatul meu l-au dus la terapie intensiva. Familia mea a mers sa il vada dupa putin timp, iar eu l-am vazut abia dupa masa. Eu eram internata la etajul 3 al maternitatii Polizu, iar el era la etajul doi, unde accesul este restrictionat, se intra numai pe baza de cartela. Intalnirea a fost socanta pentru psihicul meu. Am intrat la terapie intensiva neonatala, unde l-am vazut in incubator, conectat la multe aparate.

Vedeam cum manuta lui era intepata, avea o branula mai mare decat manuta sa. Pe langa el erau multe tubulete si avea ceva senzor prins la talpa. Statea pe burtica, nemiscat, dormea. Era un sunet oribil al aparatelor de la incubatoare "beep beep beep", care si acum imi bantuie visele. Auzeai doar mamicile care le sopteau copiilor lor prin sticla aceea.

In prima faza m-am blocat. Nici sa respir nu puteam. Imi doream atat de mult sa il ating, sa il simt, sa ma simta el, singurul lucru cunoscut al lui din viata extrauterina. Dar nu mi s-a dat voie. Trei zile noi nu am avut contact fizic.
Dupa ce mi-am revenit din blocaj, am inceput sa ii vorbesc, vorbeam tare, nicidecum in soapta, ca celelalte mamici. Imi doream macar sa ma auda. In acel moment am realizat ca bebelusul meu nu e bine si simteam cum lacrimile ma sufoca. Insa m-am abtinut. Am respirat adanc si m-am stapanit. El trebuie sa isi simta mama puternica si optimista. Din pacate timpul de vizita e limitat, apoi m-am intors in salon cu inima indoita. Norocul meu ca am optat pentru o rezerva privata, iar sotul meu a stat cu mine. El m-a ajutat enorm, atat emotional, cat si fizic.

O zi la spital a decurs asa: trezirea la 4 si jumatate, ma spalam pe fata, pe dinti. Imi faceam nevoile, dupa care imi dezinfectam cusaturile de la epiziotomie, apoi ma spalam pe sani, pentru ca la 5 trebuia sa fiu la lactarium, locul unde se mulg mamele care nu au copiii in salonul lor. Din exces de dorinta, mergeam mereu prima, cu 10 minute inainte de program si plecam ultima.

Acolo ma spalam pe maini, imi luam halatul special, apoi ma mulgeam (manual, insa unele mamici veterane se mulgeau la pompa). La indicatiile doctorului neonatolog, avea nevoie de 20 ml colostru. Eu strangeam, mulgeam, masam, de toate faceam. Iar pana la 5:30, cand se termina programul, abia daca scoteam 4 ml. Era doar pe fundul sticlutei. Si nu va pot spune cata durere am rabdat pentru picaturile acelea. Asta este. La inceput, pana se instaleaza lactatia doare.

Poate nu pe toate mamele. Dar pe mine m-a durut. Simteam ca fac pe mine de durere. Mergeam apoi inapoi in salon, sa mai dorm putin, ca la 8 trebuia sa ma intorc la lactarium. De fapt era deja un ritual. Inainte de a merge la lactarium, ma spalam pe maini si pe sani. Iar programul la lactarium era asa: de la 5 la 5:30, de la 8 la 8:30, de la 11 la 11:30, de la 14 la 14:30, de la 17 la 17:30, de la 20 la 20:30, de la 23 la 23:30. Puteam vizita copilasii dupa mulsul de la 11 (sau cel de 14) si dupa cel de la 20. 10-15 minute.

In restul timpului ma alimentam, sa fac laptic. Mancam atat mancarea din spital, cat si mancare de acasa. Beam ceaiuri si apa...litri intregi. Dimineata si seara mergeam si la toaleta zilnica a proaspetelor mamici, iar noaptea venea o asistenta sa imi faca o injectie cu antibiotic, pentru cusaturi. Mai primeam si vizite scurte de la familie, dar nu imi ardea de nimic. Imi doream doar sa vina seara sa il vad din nou.

Din fericire, la putin timp aparuse laptele. Dar nu iesea. La lactarium nu imi dadeau pompa, a ramas sa ma chinui eu cu sotul in salon. Aveam o pompa manuala de la Chicco. Am incercat sa ma mulg, dar nu rezistam. Ma durea rau. Dar stiam ca baietelul meu are nevoie de toate vitamine si anticorpii din lapticul meu. Imi doream cel mai mult sa isi revina, deci aveam motivatie. Asa ca l-am pus pe sot sa ma mulga si sa nu se opreasca, chiar daca vede ca ma doare.
Plangeam, iar el vroia sa cedeze de dragul meu, dar nu il lasam.Un alt aspect al spitalizarii era alergatura dupa medici. Cautam sa vorbim cu doctorii, sa vedem care este situatia, sa stabilim pasii care urmeaza. Insa ne-am lovit de lipsa de comunicare. Mai mult decat atat, personalul era acru si ne vorbeau cum nu i se vorbeste unei proaspete mamici plina de hormoni si griji. Rareori mai vedeam un doctor sau o asistenta cumsecade, care sa isi iubeasca munca. Insa important pentru mine era sa fie competenti si capabili sa imi insanatoseasca baiatul.

Dupa trei zile groaznice, in a treia sau a patra zi, cand intru sa il vad, incubatorul este gol. Mi s-a taiat respiratia, mi s-au inmuiat genunchii, ma lua cu lesin. M-am uitat disperata in jur si l-am vazut... Pfiu... Era intr-un patut normal, dormea. Era prima data cand nu ne despartea o sticla. Am profitat de neatenia personalului si i-am atins pentru o fractiune de secunda mana, cu degetul meu aratator. O fractiune de secunda de nepretuit. A fost suficienta pentru sufletul meu. Era asa moale si cald, ca in reclame.

Cand m-a simtit a tresarit putin. Eram in al noualea cer. Si ii vorbeam si ii cantam, toate mamicile se uitau mereu la mine. Dar nu imi pasa. Vroiam doar sa ma simta baietelul meu si sa ii dau starea mea optimista. Era acolo o doctorita care a intrat in vorba cu mine, foarte draguta, genul de om care isi iubeste serviciul.

Iar cand a auzit ca nu l-am atins de cand s-a nascut, m-a intrebat daca vreau sa il tin in brate, sa il alaptez. Nu puteam respira de fericire!! In sfarsiiit!! M-am spalat si l-am primit in brate. Nu stiam cum sa il tin, cum sa il pun la san, eram indescriptibil de fericita. Micutul cand a ajuns in bratele mele a cautat sanul si cand l-a gasit papa cu o pofta. Nu am cuvinte. E genul de sentiment care nu poate fi descris. Trebuie trait. Cand am vazut cum s-a linistit in bratele mele si cat de bine se simtea...

De atunci, m-au lasat sa merg la terapie intensiva sa il alaptez. Nu aveam cantitate de lapte, a primit si completare, insa dupa ce a stat la san, a crescut si productia de lapte. Usor usor si-a revenit, in ziua cinci l-am primit in salon. Eram fericita, speriata, emotionata, panicata, radeam, plangeam, toate sentimentele ma incercau. Dar era langa mine, iar cum isi ingrijeste o mama copilul e cel mai bine.

Acum asteptam sa scapam de spital, sa mergem acasa, in cuibusorul nostru, sa fim linistiti. Psihicul meu inca era bantuit de intamplarile prin care am trecut, imi era frica mereu ca moare, ca nu respira, ca se sufoca, fel si fel de ganduri. Noaptea saream ca arsa din pat la fiecare mic sunet, iar daca era liniste fugeam sa vad daca respira. A fost nevoie sa treaca destul de mult timp sa ma obisnuiesc cu ideea ca e normal sa mai scoata sunete cand dorm, sau ca e liniste. La inceput e greu. Cand plange si nu stii ce sa ii faci, il vezi asa mic si total dependent de tine.

Copilul meu a fost genul care manca din ora in ora, rar cand treceau doua ore. Oboseala, lipsa de somn, hormonii isi pun amprenta pe proaspata mamica. Imi venea sa plang fara motiv, asa din senin. Dar un plans serios, in hohote si cu lacrimi de crocodil. Ma gandeam cine m-a pus sa fac copil, ca aveam o viata atat de frumoasa inainte. Acum cand imi amintesc, imi vine sa rad. Si nu imi pot concepe viata fara el. Primul lucru pe care vreau sa il vad dimineata este zambetul lui larg cand se uita cu ochii lui mari stralucitori la mine.

In timpul zilei cand doarme, mi se face dor de el, sa il iau in brate, sa ii simt respiratia la ureche si sa ii aud vocea cand striga "aaaaagu". Am suportat durere fizica de nedescris, stres si lacrimi de ingrijorare, ma simt mereu obosita, insa rezultatul este pe masura. Ma bucura fiecare lucru nou pe care il face, primul zambet, primul ras, prima data cand urmareste un obiect cu privirea, primul ..orice.. tot.. e o realizare imensa si o satisfactie enorma.

Sper sa nu fie cazul, sa aveti copilasi sanatosi si cuminti, sa va bucurati de ei din prima clipa. Sper sa va foloseasca povestea mea. Eu am invatat ceva si simt de datoria mea sa zic mai departe. Imediat dupa nastere, insistati sa va dea copilul. Dupa expulzie, sa il tineti pe piept cat timp va coase, sau daca nu e posibil, insistati ca dupa o ora, doua, de la nastere sa vi-l aduca, sau sa mergeti voi la el. In al doilea rand, sa luptati pentru ce considerati ca e bine pentru copilul vostru, chiar daca asistentele sau doctorul nu vrea.

Sincer, nimeni nu iti va trata copilul mai bine decat tine!! Lupta!! Fara sa iti pase ca se uita incruntat la tine, sau ca te vorbeste pe la spate! "

(Kinga, Bucuresti)




Daca va place acest articol urmariti-ne si pe FACEBOOK!
povesteste cum ai nascut cadou 700x200 edi integral margini
Specialistii raspund gratuit intrebarilor dvs!

Newsletter