Nastere naturala, la Spitalul Universitar Bucuresti, cu doamna doctor Rosca

Darul lui Dumezeu

În urmă cu exact şapte ani decopeream cele 2 liniuţe magice care transformă orice femeie: aflam că voi fi mamă. Un amalgam de teamă amestecată cu bucurie, de nelinişti inexplicabile erau lesne de înţeles ţinând cont de faptul că mă aflam în ultimul an de facultate şi în scurt timp urma să-mi susţin lucrarea de licenţă.

Fără vreo restricţie alimentară pe întreaga durata a sarcinii şi cu 2 restanţe pe care le-am rezolvat rapid, cele 9 luni au trecut pe negândite. Ceva greţuri în primele luni care s-au compensate ulterior cu un apetit generos şi cele câteva reviste de profil frunzărite nu mă putuseră pregăti suficient pentru încercarea ce urma.

Şi totuşi nu mă simţeam deloc speriată, dimpotrivă, aveam un sentiment de seninătate…inexplicabilă, deşi mă aflam la prima naştere.
Într-o seară de martie, mai exact în data de 25 am ştiut că a sosit momentul atât de aşteptat. Bagajul pentru maternitate mă aştepta pregătit deja de-o lună, alături de anestezia epidurală, achiziţionată chiar de la farmacia Spitalului Universitar Bucureşti. Cu toate că doamna doctor Roşca încercase să mă convingă să optez pentru cezariană, dat fiind gradul avansat de miopie şi riscul unei dezlipiri de retină, m-am încăpăţânat să optez pentru o naştere normală, obţinând în acest sens şi acceptul medicului oftalmolog. Speram să nu existe nimic care să împiedice realizarea acestei dorinţe.

Era ora 11 noaptea, iar contracţiile se succedau la un interval de 10 minute. Ştiam că nu mai poate fi vorba de Braxton Hicks. Din fericire, drumul a durat doar 10 minute şi datorită orei înaintate camera de gardă la ginecologie era liberă.
– Dilataţie 2 cm, a concis medical de gardă, o doamnă tânără cu păr lung roşcat. Dar ar fi bine să vă sunaţi medical să-l anunţaţi.

Spre surprinderea mea, doctoriţa chiar a răspuns la telefon, însă, m-a asigurat că nu voi naşte prea curând. M-a informat că va ajunge la prima oră de dimineaţă şi m-a sfătuit să mă internez. Am fost internată într-un salon împreună cu alte 4 femei şi, rând pe rând, toate reuşeau să nască, numai la mine evenimentul se lăsa îndelung aşteptat. La prima oră, doctoriţa Roşca a venit să mă verifice, însă nu eram suficient dilatată, deşi aveam contracţii din 5 în 5 minute. Prin urmare, mi-a aplicat o primă injecţie pentru dilatare. Fără efect, însă. Orele treceau şi eu începusem să nu mai pot sta în pat din cauza durerii.

Prin urmare, bântuiam pe holuri în speranţa unui miracol şi din 2 în 2 ore rugam câte o asistentă să verifice dilataţia. Spre seară a urmat o a doua injecţie pentru dilataţie din nou fără succes. Pe la ora 10 noaptea, tocmai când remarcasem că eram singura care nu născuse din salon, aflându-mă în pat în urma unei plimbări, am experimentat o senzaţie extrem de ciudată urmată de producerea unei bălţi imense: se rupsese apa.

Speriată, m-am dat repede jos din pat pentru a alerta o asistentă însă în dreptul uşii am simţit că paralizez. Oboseala unui travaliu aparent fără sfârşit, stresul pesemne m-au imobilizat chiar lângă uşa, dar am apucat să strig după o asistentă. Am fost transportată cu un scaun cu rotile în sala de naşteri.

Apoi a urmat aşteptarea. O aşteptare chinuitoare, căci dilataţie aveam însă era necesară prezenţa anestezistului pentru a-mi monta anestezia epidurală.
– Nu aveţi voie să vă mişcaţi, au fost ultimele sale cuvinte.
Iar eu timp de 3 ore m-am străduit să stau cât de nemişcată era omeneşte posibil, în condiţiile în care aveam înfipte ace în spinare, iar contracţiile se succedau halucinant. Chiar când a ajuns doctoriţa în sala de naşteri dormeam, căci reuşisem să aţipesc o jumătate de oră, în pofida tuturor durerilor resimţite. Abia acum urma adevărata încercare.

În cameră a intrat şi o moaşă, iar doctoriţa a început să îmi zică încontinuu să împing. Luminile puternice din sală şi masa rece metalică nu mă ajutau deloc. Mai ales că am realizat că în ciuda unei dureri groaznice care m-a determinat să urlu, deşi tolerez extrem de bine orice suferinţă fizică, nu îmi simţeam aproape deloc jumătatea de jos a corpului. Anestezia îşi făcuse într-adevăr efectul însă nu cel scontat.

– Împinge, îmi ordona doctoriţă însă simţeam că nu progresez deloc.

Deşi iniţial am experimentat o senzaţie de jenă în ce priveşte urletele pe care le produceam, am realizat că dacă nu aici, atunci unde să ţip? Prin urmare mi-am descătuşat întregul arsenal de vocalize. În van. Doctoriţa a încercat să-mi explice că trebuie să împing pe contracţie, însă nu cred că mai eram stăpână pe corp, căci la un moment dat, după vreo 20 de minute, moaşa s-a urcat pe mine şi mi-a împins cu coatele copilul pentru a-l naşte.

Şi minunea s-a produs: am reuşit să nasc. Nu am simţi nici epiziotomia, nici cusătura ulterioară, din fericire, totuşi în ciuda unei oboseli greu de imaginat, încercam să disting plânsetul băieţelului meu. Care nu se auzea. Preţ de câteva secunde care mi-au părut o eternitate a fost o linişte perfectă, apoi sunetul magic s-a produs: urla din toţi rărunchii. Avusese cordonul ombilical înfăşurat, motiv pentru care şi scorul Apgar a coborât la nota 8.

Cele 2 săptămâni de depăşire a termenului, precum şi cele 31 de ore de travaliu pesemne că nu i-au fost benefice. Dar iată-l născut la ora 5 dimineaţa pe băiatul meu, un adevărat”dar al lui Dumnezeu” , Teodor.

După vreo 3 ore în care am zăcut realmente epuizată în pat, dar cu o senzaţie de uşurare şi mulţumire inegalabile, şi la insistenţele soţului care citise între timp pe panourile expuse în spital că „copilul trebuie alăptat în primele ore după naştere”, am primit în braţe odorul. Nu ştiam cum trebuie să-l ţin, nicidecum să-l alăptez însă am fost învăţată rapid de asistente. Patul incomod cu o saltea deformată nu mă ajuta deloc la recuperare, iar necesitatea menţinerii unei igiene corecte impunea multe coborâri şi urcări, extrem de dificile pentru o lăuză.

O veste teribilă aflată chiar din prima zi ne-a amânat din păcate ieşirea din maternitate cu 9 zile. Am fost infectaţi cu stafilococ auriu la naştere, ceea ce a determinat colorarea băieţelului meu într-un galben ce a persistat încă 2 săptămâni după ce am ajuns acasă şi a impus tratamentul cu antibiotic, atât pentru mine cât şi pentru el şi expunerea la ultraviolet într-un incubator unde îl întorceam frecvent pentru o terapie uniformă. Era cel mai cuminte copil din salon, plângea aproape deloc pentru că a avut ochii acoperiţi cu tifon cât timp a stat în incubator. Mă bucuram însă că-mi este alături şi puteam să-l veghez în linişte. Aveam perioade în care din cauza oboselii nu-i puteam auzi plânsul şi eram atenţionată de alte mame.

Doctoriţa m-a vizitat conştiincios zi de zi pentru a verifica atât evoluţia mea, cât şi a copilului deşi neonatologul era de-acum responsabil de noi. Ca în orice spital de stat, orice mic ajutor pentru mine sau pentru copil a fost „încurajat” financiar. Însă nu mi-a părut rău că am ales să nasc normal, ci doar pentru suferinţa cauzată de icterul infecţios, căci mi s-au părut fără sfârşit zilele şi nopţile petrecute în spital.

Ziua în care am plecat în sfârşit acasă mi s-a părut minunată, deşi nici nu am fost în stare să urc scările. Am mâncat cât timp am alăptat numai alimente sănătoase pentru el şi beam zilnic 2 litri de ceai de chimen şi anason pentru a evita colicile, însă nu am scăpat de ele. Am reuşit să susţin examenul de licenţă cu el alături, în maşină alături de soţ. Acum băieţelul meu are 6 ani şi 3 luni şi este lumina ochilor mei. Argint viu în tot ce face, el este cu adevărat miracolul vieţii mele.

Vrei sa fii notificat(a) cand se publica urmatoarea poveste de nastere similara? Aboneaza-te aici.

Data publicarii: Joi 26 Mai, 2011

Categorie: Nașterea Naturală

Etichete: Bucuresti | Dr. Roxana Rosca | Spitalul Universitar Bucuresti

Articole Similare