Nastere prin cezariana, in timpul pandemiei, la Maternitatea Cuza-Voda din Iasi

Povestea mea incepe o data cu pandemia cand in sfarsit am ramas insarcinata cu al doilea copil, care s-a lasat foarte asteptat. Desi bucuria nu a tinut mult, ca imediat ce am ramas insarcinata la 2 luni a avut hemoragie. Aveam contract cu o clinica privata din Iasi (Arcadia) si surpriza a fost mare cand nu am fost primita pentru consult, desi cu cateva zile facusem contract de urmarire a sarcinii si am platit 4000 lei.

Plangand, m-am dus la spitalul de stat (Cuza Voda Iasi), crezand ca am pierdut sarcina. A fost un cosmar pana sa fiu vazuta, ca atunci cand am dat buletinul la intrarea in spital si au vazut ca sunt din Suceava, au inceput sa fie reticenti si sa ma lase in asteptare… am inceput sa plang foarte tare si atunci cand a venit in sfarsit un medic, imi aparea ca aveam febra si credeau ca am Covid…

Dupa ce m-am calmat, mi-a iesit temperatura 36 si m-a consultat in sfarsit un medic care a confirmat ca inca e ok sarcina (neavand nici o explicatie pentru hemoragia mea).

Nu trece o luna… (3 luni sarcina), alta hemoragie… aceasi poveste… ajungand tura asta la un cabinet privat din Suceava. Din nou am plans… cu protocoalele de rigoare mi-a confirmat ca bebe este bine.

Nu trec 2 saptamani din nou hemoragie… din nou la medic… unde iar imi confirma ca sarcina e ok, fara sa aiba o explicatie pentru sangerarea mea (am mers tot la un cabinet privat din Suceava).

Intre timp, ma duc sa iau ceva cu sotul de la magazin nu foarte departe de casa, dar fiind insarcinata nu am vrut sa merg pe jos mult si mai ales ca tot am sangerat si desi medicul nu mi-a recomandat repaus eu am zis sa nu abuzaz si cineva ne-a lovit din spate cu masina (accident).

Sotul suna la 112… vine Ambulanta… aveam contractii… dupa ce i-am implorat sa imi faca un NoSpa pana sa ajung la spital… a urmat o asteptare indelungata in care m-au pus sa completez o gramada de hartii, toti imbracati ca niste cosmonauti, mi-au confirmat ca bebe este bine si pot aparea repercursiuni pana la 72 de ore (desprindere de placenta) au zis ca nu e indicat sa raman in spital (Suceava fiind in carantina si spitalul maxim mediatizat la TV) si pentru binele meu, mai bine ma duc acasa decat in spital si sa revin peste 2 zile …

Am stat cuminte acasa… am revenit… dupa un stres maxim au confirmat din nou ca e ok.

La 23 de saptamani ma hotarasc sa merg la Iasi din nou, mai exact la Arcadia avand contract cu acestia si sa fac morfologia de trimestrul 2 (unde am fost informata ca voi mai plati ceva in plus, chiar daca aveam contract cu acestia).

Consultul a durat o ora… dupa care doamna doctor imi zice ca imi trebuie de urgenta cerclaj, caci colul imi e scurtat si deschis (8 mm).

La care am inceput sa plang (fiind singura, ca sotul nu o avut voie sa ma insoteasca din cauza Covidului) tremuram… la care doamna doctor a zis ca daca nu pleca in concediu imi facea cerclajul dumneaei si prin urmare recomandarea ei a fost sa ma duc la Spitalul de garda din Iasi- Cuza Voda din nou (asta fiind Vineri seara).

Am fost primita de o doamna doctor care a zis ca nu e indicat sa imi faca cerclaj, ci singura varianta care o am e pesarul, asta dupa ce am fost testata si am iesit negativ, am fost mutata intr-un salon unde mi-au fost revoltate iar analize si PCR, la care rezultatul a venit Marti – fiind negativ.

Dupa ce mi-au pus pesarul… a venit un medic Neonatolog si Psihologul care mi-au zis ca pot pierde oricand copilul… si „nu are nici o sansa” copilul meu nefiind copil ci „avortant” din punctul lor de vedere.

Sotul imi scria prin mesaje sa ma linistesc si sa vorbesc cu bebe din burtica, ca va fi bine iar medicii toti care veneau imi spuneau sa ma linistesc ca asta e si ca nu am nici o sansa…

Am crezut ca totul e pierdut si am inceput sa ma rog pentru fiecare zi in plus, crezand si sperand ca vom avea o sansa (citind pe net am vazut ca in Bucuresti au fost copii care au avut sanse de la 21 de saptamani).

Am incercat sa ma transfer la Bucuresti dar nu am reusit si nu mi-a ramas decat sa ma rog ca voi trage de zile, crezand ca daca ajung la 28 de saptamani va fi bine…

Desi nimeni nu ma baga in seama in spital, vizite nu aveam voie, mancarea insuficienta, imobilizata la pat cu bazinul in sus si capul in jos pentru a nu crea presiune pe col, am tras si a venit in ziua in care am facut 28 de saptamani (fara col…disparuse si cei 8 mm).

Bucuroasa cand a venit medicul, fericita am zis ca am facut 28 de saptamani si am respirat usurata… la care mi s-a zis „e doar un prag psihologic” si a plecat. Evident am inceput sa plang, ca nu intelegeam ce inseamna si mi-am dat seama ca tot nu e bine pentru noi, desi am stat de la 23-28 de saptamani fara sa ma misc…

M-am rugat… si am sperat sa nu ma uite Dumnezeu si sa mai ridic (sa ridic zile). Inclusiv am facut un pact cu Dumnezeu, sa mai duc macar pana la 32 de saptamani ca auzisem ca daca as ajunge pana acolo copilul ar fi in afara oricarui pericol… Rugandu-ma in fiecare seara, sperand, cu inima cat un purice, plangand izolata de toti cei dragi, cu vizite rarute (din partea medicilor).

De Vineri de la pranz pana Luni dimineata nu ma deranja nimeni… Daca de Luni pana Joi ma simteam in siguranta… sfarsitul de saptamana trecea greu, plin de griji…

Asa a vrut Dumnezeu, cu mult tratament (injectii dimineata seara si perfuzii), cu un medic care intr-un final „m-a adoptat” (in prima faza nu se uitau prea mult la mine fiind din Suceava apoi posibil nu doreau sa se complice sarcina fiind mica).

In ziua cand am facut 32 de aaptamani, credeam ca Dumnezeu ma va lasa pentru ca mi-a dat ce am dorit (32 de saptamani) si momentul urmeaza sa se intample… fiind de mult fara col, deschis si medicul zicandu-mi mereu ca in orice clipa pot sa nasc.

PS: La Cuza Voda este un preot minunat (Preotul Damaschin) cu un har divin, calm, mereu cu ochii veseli (zambetul fiind acoperit de masca) care mereu imi asculta prostiile si ma incuraja.

El ma facea sa cred ca inca ii pasa cuiva de mine si ca nu sunt acolo uitata in coltul meu de la geam.

Pe langa cele doua colege si medici, el era singura persoana din exterior cu care aveam contact (alt om „colorat” pe langa tot albul din spital). Pata de culoare (desi venea in negru). Cu voia lui Dumnezeu, a facut o minune si am dus la pat, pana la 37 de saptamani si 3 zile.

De la 23 la 37 saptamani si 3 zile doar la pat, cu fundul in sus si capul in jos.

A ajuns momentul cezarienei… cu masca… masca imi mai trebuia. Emotionata, s-a lasat asteptata (a scos-o greu), dupa ce i-am auzit planseul am inceput sa plang si am plans, ca e bine, ca a trecut cosmarul si am plans de nu ma putea coase, am plans pana a terminat de cusut…

In ATI am fost atat de fericita…nu am simtit pic de durere. Ma uitam doar in tavan si zambeam singura (doamnele de acolo se uitau la mine, numai nu mi-au zis ca sigur sunt vreo drogata).

Am stat acolo de la 3 pana pe la 12 noaptea in care am fost toata un zambet. Fericita si mandra de reusita mea. In ciuda calmantelor…nu am inchis un ochi (nu stiu cum alte mamici dormeau, sforaiau, eu radeam).

Dupa ce am urcat la etaj, mi-a dat copilul, foarte greu am putut sa ma tin pe picioare si nu de la cezariana ci de la cat am stat la pat. Vorba doamnei doctor „trebuie sa inveti sa mergi din nou”.

A 4-a zi am bufnit in plans ca vreau acasa si ca nu mai pot sta nici macar o zi in spital (posibil dorul… si faptul ca ea era bine imi si ca bebelusul colegei mele de camera a plans toata noaptea imi doream sa plec).

Si…am plecat in sfarsit acasa (am cerut efectiv doamnei doctor sa imi dea drumul acasa daca tot suntem bine). Nici bine nu am ajuns acasa si cand am vorbit cu colega mi-a zis ca sectia de unde am plecat eu e plina de Covidel si ca… in ciuda necazului…m-am bucurat ca totusi am reusit sa plec. Lipsea sa mai stau inca 14 zile in spital…dupa cat am stat.

Si de Revelion am fost in sanul familiei…nasterea fiind pe 23 decembrie si pe 24, fix de Craciun mi-a dat-o in salon. Cadoul meu… un copil crescut in spital. M-am internat cu 500 de grame si am nascut 2820 de grame.

PS: Am facut ,,n” cereri apoi pentru a-mi recupera o parte din banii de la Arcadia. Nu recomand Arcadia!

Minunile exista
Copilul meu e o minune!
Si o cheama Maria… doar Maria!

(Ana Maria, Suceava)

Vrei sa fii notificat(a) cand se publica urmatoarea poveste de nastere similara? Aboneaza-te aici.

Data publicarii: Duminică 21 Martie, 2021

Categorie: Nașterea prin Cezariană

Etichete: Iasi | Maternitatea Arcadia | Spitalul Cuza Voda Iasi

Articole Similare