Nastere Cezariana Medicover Decembrie 2024 Dr. Enciu Raluca

Ca să încep cu povestea nașterii, trebuie să încep, de fapt, cu povestea sarcinii.

Timp de 10-11 ani am visat că voi avea o fetiță. În perioadele grele ale vieții mele, visul acesta revenea aproape ca o formă de alinare: o fetiță în alb și negru, care mă ținea de mână, cu care traversam strada, pe care o vedeam fericită lângă mine. Uneori visam chiar că sunt însărcinată și resimțeam exact aceleași emoții și senzații tactile pe care aveam să le simt mai târziu, când chiar am fost însărcinată cu ea.

Între timp, însă, viața s-a aglomerat. Dorința de a construi cât mai mult profesional, ritmul alert, proiectele și oboseala au împins acest vis undeva în fundal. Eu îmi pierdusem speranța, iar soțul meu poate și mai mult. Nu plănuiam să avem un copil și foloseam metode de protecție pentru a evita o sarcină neplanificată.

Începând din 2023, într-un context de progres profesional, lipsă de somn și suprasolicitare, m-am implicat în foarte multe proiecte și am ajuns să am un program extrem de aglomerat. De luni până vineri eram în București, iar din vineri până luni eram în Cluj. Practic, nu mai aveam nicio zi liberă. Fiecare zi și fiecare deplasare aveau un singur scop: munca. Privind în urmă, cred că acesta a fost și modul meu de a umple un gol. La întrebarea repetată a celor din jur, indiscreți— „Când vine copilul?” — devenise mai simplu să spunem că nu ne mai dorim copii, că nu ne mai dorim să fim părinți. Așa ne-am refugiat în muncă, atât eu, cât și soțul meu, deși pentru mine această fugă era mai pronunțată.

Tot în 2023, după câteva examene, stres intens, lipsă de somn și o alimentație corectă ca principii, dar complet dezechilibrată ca ritm, mi-am pierdut menstruația. În 2024 trecuse deja un an de când nu mai aveam menstruație deloc. Doar câteva spotting-uri ocazionale, puse pe seama dezechilibrului hormonal. Luasem în greutate, aveam dureri, crampe, disconfort, senzația că „ar trebui să vină”, însă mă obișnuisem deja cu ideea de a avea aceste simptome fără menstruație.

Doar că anul 2024 a fost diferit. A fost anul în care eram însărcinată fără să știu. Sarcină implantată la fix 1 an de când nu mai aveam menstruație.

Am mers la ecografii, la medici, am căutat soluții ca să îmi revină menstruația. Am încercat inclusiv tratamente cu progesteron și estrogen. Nu am acceptat contraceptivele orale, pentru că avusesem deja experiențe neplăcute cu ele: nu m-au ajutat, nu mi-au reglat ciclul și mi-au adus doar efecte adverse. Obișnuită să mă simt rău, am început singură să îmi pun viața pe pauză: să reduc colaborările, să îmi micșorez programul, să mă retrag puțin și să mă concentrez pe liniștea mea, fără să știu că, de fapt, eram însărcinată.

Mă bazam pe toate controalele pe care le făcusem deja, controale în care nu fusese depistată nicio sarcină și nici nu ne așteptam la una, pentru că nu făcusem nimic în direcția aceasta. Apoi a apărut constipația cronică și am mers din nou la medic. Pentru mine, ca dietetician clinician, era cu atât mai greu de înțeles. Îmi vedeam pacientele de toate vârstele cum se echilibrează, cum se simt mai bine, iar eu, deși urmam exact principiile pe care le recomandam și altora, nu reușeam să îmi ajut propriul corp. Ajunsesem într-un punct în care simțeam că depășisem granița explicațiilor științifice și intram într-o zonă aproape irațională. Ajunsesem să cred că este un blestem: că visam acea fetiță și nu o aveam, că îi puteam ajuta pe alții, dar nu și pe mine.

La un moment dat, am ajuns chiar și la oncologie. Abdomenul meu începuse să se umfle și exista suspiciunea unei tumori ovariene, pentru care urma să fiu operată. Nu vreau să arunc cu pietre. Istoricul meu de sindrom de ovar polichistic, menstruațiile neregulate și contextul clinic puteau induce în eroare. Greșelile există și sunt omenești. Un medic poate face foarte mult bine într-un caz și poate greși în altul, fără ca asta să îl anuleze ca profesionist.

După o perioadă în care am încercat să îmi pun puțină ordine în viață, mi-am luat concediu și am mers la mare. Acolo am avut o poftă extraordinară de produse pescărești, neobișnuită chiar și pentru mine. Dar nici atunci nu m-am gândit la o sarcină. În absența menstruației și în prezența unor simptome pe care le aveam de ani de zile — rău, oboseală, balonare, mood swings, brain fog — nimic nu mi s-a părut suficient de clar încât să mă ducă în acea direcție. Totuși instinctiv simțeam să am grijă de mine mai mult. Pentru prima dată în viață simțeam că mă aleg pe mine pe mai multe planuri și începeam să pun pe primul loc lucruri care țin doar de mine și de familie, nu și de muncă. Nu mai simțeam că vreau să trăiesc doar pentru pacienții mei și pentru locul de muncă.

Totuși, mi-a trecut prin minte că, dacă acea presupusă tumoră ovariană ar exista, un test de sarcină ar putea ieși pozitiv și din această cauză. Sau, în mod improbabil, ar putea fi pozitiv din cauza unei sarcini. Am făcut testul convinsă că va fi negativ. Mai făcusem zeci de teste înainte, chiar și la începutul lui 2024 și toate fuseseră negative. Dar de data aceasta testul a fost pozitiv.

Îmi amintesc și acum momentul. Era să leșin în baie. Nu îmi puteam gestiona emoțiile. Simțeam că toată lumea mea se prăbușește în câteva secunde: contextul clinic, faptul că, după cronologie, sarcina era deja avansată, toate planurile mele, toate reperele mele. În acel moment am apelat la medicul în care aveam cea mai mare încredere: doamna dr. Enciu Raluca.

La doamna dr. nu doar că s-a confirmat sarcina, dar am aflat și sexul copilului. Era o fetiță, acea fetiță din vis. Cred că din totdeauna mă visam mamă de fată. Coincidență, prin 2021 am adoptat o cățelușa programată pe lista de eutanasieri. I-am pus numele Alpha și cumva am pus în cea visul meu cu fetița. Fetița mea face parte din generația alfa.
Alpha e și prima care a mirosit burtica cred ca la o săptămână după așa zisa implantare. Tot ea părea foarte atentă în preajma mea, mai atentă decât de obicei. Am pus pe seama cumulului de diagnostice și de manifestări ale mele.

Ziua primei ecografii, 19 săptămâni de gestație, fost un șoc total. Parcă ziua aceea a fost pusă pe pauză. Nu mai știam cine sunt, cum mă cheamă, care îmi este profesia sau care îmi sunt planurile. Tot ce știam era că, în următoarele 3-4 luni, trebuia să reorganizez absolut tot în jurul unui bebeluș. Nu a mai fost timp de gândire, de analiză, de planificare ideală. A fost o decizie bruscă, trăită cu bucurie, dar și cu foarte multă panică și frică.

Data probabilă a nașterii era 24 decembrie. În realitate, fiica mea s-a născut pe 3 decembrie. Între aceste două date a stat o luptă continuă de a mai câștiga timp pentru ea. Cu o seară înainte de naștere aproape că nu mai mișca deloc, iar până la 37 de săptămâni ajunsesem doar prin monitorizare atentă, multe CTG-uri și tratament susținut.
Am trecut prin trei tipuri de medicație pentru preeclampsie, complicație care făcea ca nutrienții să nu mai ajungă cum și cât trebuie la bebeluș, iar dezvoltarea ei să stagneze. Pentru a grăbi maturizarea pulmonară am făcut injecțiile cu Dexametazonă — extrem de dureroase. Ajunsesem să folosesc anestezic local înainte de ele, atât de tare mă durea. Îmi împingeam corpul la limită cu un singur gând: să îi mai ofer copilului meu puțin timp.
La un moment dat ajunsesem să iau un pumn de pastile și suplimente, în încercarea de a menține sarcina și de a o ajuta să crească. Am luat inclusiv Actovegin, în speranța că va susține mai bine oxigenarea și metabolismul celular și că, poate, o va ajuta puțin. În tot acest timp, în mintea mea exista și frica aceea surdă de a nu ajunge să asociez începutul vieții copilului meu cu trauma secției de terapie intensivă neonatală și cu sunetul aparatelor de monitorizare. Am făcut în aceste luni, analize cât în toată viața de adult de dinainte.
A contat enorm că, în București, există clinici virtuale cu ambulanțe proprii pentru recoltări și analize la domiciliu. În starea în care eram, faptul că unele lucruri puteau veni la mine, și nu eu să mă târăsc spre ele, a însemnat foarte mult.

Într-un fel, a fost și o lecție de viață. Lucrurile nu vin întotdeauna când vrem noi, în forma în care le-am așezat în mintea noastră. Uneori vin exact atunci când avem nevoie de ele. Pentru mine, sarcina a avut și acest rol: m-a oprit. M-a readus în centrul propriei mele vieți. Ca să pot avea grijă de copilul care urma să vină, trebuia să devin eu însămi prioritatea mea, înaintea muncii, proiectelor, obligațiilor și tuturor celor care îmi ocupaseră până atunci viața.

Privind în urmă, cred că încă din sarcină începuse și o formă ușoară de depresie, pe care o ascundeam în spatele anxietății: anxietatea veștii, anxietatea situației, anxietatea necunoscutului. Ulterior, experiența din maternitate a amplificat-o.

Doamna dr. Enciu a fost impecabilă. Însă eu aveam antecedente personale și heredocolaterale, mai multe intervenții chirurgicale în trecut și o experiență anterioară de anestezie realizată incorect, care mă afectase mult timp după aceea. În contextul acesta, nu am putut avea anestezie locală, nu am avut cateter, iar durerile de după operație au fost, pentru mine, de neimaginat. Anestezia totală nu are efect prelungit.

Dacă ar fi să descriu acele zile, aș spune că au fost dureri de moarte. M-am trezit după operație într-o durere atât de intensă încât analgezicele intravenoase păreau, literalmente, apă chioară. Nu simțeam că îmi iau nici durerea, nici slăbiciunea. Plângeam de durere. Nu de emoția nașterii, nu de contextul psihologic al momentului, ci de durere fizică pură, extremă. Doamna doctor a cerut consult psihologic văzându-mă plângând, dar ceea ce trăiam eu atunci nu era, în primul rând, o reacție emoțională la naștere, ci disperarea unui corp care nu mai suporta durerea.

Am mai trecut prin intervenții chirurgicale. Am avut inclusiv o operație abdominală complicată, cu peritonită, intubare și drenuri. Și totuși, pentru mine, cezariana a fost mai grea decât toate. Ziua de 3 decembrie a rămas, în memoria mea, ziua în care am simțit că am murit și am renăscut. Din acea cenușă a trebuit să apară un om care să fie capabil să îngrijească un nou-născut, să rămână prezent în familie și, mai târziu, să se poată întoarce și către profesie.

Nașterea, într-un fel, anunțase deja că nu va fi simplă. Copilul era întors de la aproximativ 5 luni și nu s-a mai repoziționat niciodată. Când am aflat de sarcină, am aflat și poziția lui. Apăsa constant pe zona vechii mele operații, unde avusesem peritonită, iar durerile erau cumplite. Aveam dureri în zona cicatricei vechi, dureri pelvine, dureri ligamentare, senzația că mă rup în două, deși nu eram încă la termen. Au urmat analize, controale, monitorizare, confirmarea vârstei gestaționale. Și au continuat durerile: amețeli, greață, apoi dureri tot mai intense în partea inferioară a corpului.

Într-un fel, îmi părea rău că nu trăisem „în ordine” sarcina, că nu avusesem acele luni de pregătire psihică și emoțională. Dar, în realitate, nici acea parte n-ar fi fost ușoară. Sarcina mea a fost una dureroasă, iar operația a fost apogeul acestei suferințe.

Țin să spun foarte clar: nu acuz medicul și nu acuz echipa medicală pentru modul în care a reacționat corpul meu. Spun doar că, pentru mine, așa s-a simțit anestezia totală și așa s-a simțit recuperarea după cezariană. Iar când au început și alăptarea și pompatul — pentru că bebelușul nu se atașa — durerile au devenit și mai intense. Contracțiile uterine peste o incizie recentă au făcut totul aproape imposibil de dus.

Am născut în 2024 la Maternitatea Medicover, alegând această clinică în primul rând datorită doamnei dr. Enciu Raluca, medicul care mi-a urmărit sarcina. Pentru dânsa am doar cuvinte de apreciere. M-a susținut și m-a încurajat pe tot parcursul unei sarcini dificile și, sincer, fără sprijinul ei cred că mi-ar fi fost mult mai greu să rămân întreagă psihic.

Am avut însă câteva reproșuri importante legate de experiența din maternitate.

Interacțiunea cu primul psiholog trimis către mine a fost complet nepotrivită. După ce i-am explicat cât de greu mi-a fost în sarcină și cât de intense erau durerile mele postoperatorii, mi-a spus: „Păi doar știai ce înseamnă o operație și o sarcină.” În acel moment m-am simțit judecată, învinuită și complet lipsită de suport. Am ajuns să spun că mă simt mai bine doar ca să nu o mai văd. Ulterior, tot prin doamna doctor, am ajuns la un alt psiholog, care chiar m-a ajutat enorm să nu cedez psihic în contextul recuperării grele și al unui copil care nu lua în greutate și plângea 20 de ore din 24.

Organizarea a lăsat mult de dorit. Soțului meu i s-a spus în repetate rânduri că sunt în alt salon decât cel în care fusesem mutată. A trebuit să solicit eu lucruri care erau incluse în pachet.

Deși am plătit un pachet de peste 14.000 de lei, la care s-au adăugat onorariul medicului și alte costuri, nu am beneficiat ulterior de consult neonatologic pentru că „nu mai erau locuri”. Când am relatat că bebelușul plângea continuu și nu avea tranzit, ni s-a spus să îl lăsăm să plângă. Ulterior am aflat că avea imaturitate digestivă și că nu digera lactoza. Am ajuns la un alt medic, cu experiență în prematuritate, după multă documentare și căutare.

Personalul a fost inegal. Unele asistente au fost foarte bune și umane, însă am avut și o experiență traumatizantă la montarea branulei, din cauza atitudinii și a gesturilor unei asistente.
O altă asistentă care a venit și m-a văzut că plâng, a încercat să mă încurajeze cu: „Haideți doamnă, trebuie să nu vă plângeți că acasă când ajungeți, vor sări copiii pe dvs. și vă vor lua de bună. Trebuie să vă pregătiți acuș și de nopțile albe. ” Acum după multe luni, realizez că nu era cea mai rea replică, dar la durerile mele de atunci, am simțit încă o cărămidă pe lângă cele deja primite și asta pe un buget măricel.

După operație am fost forțată să mă ridic într-un moment în care nu eram pregătită fizic. Am amețit, m-am murdărit de lohii, am murdărit salonul și aproape am căzut. Ulterior am fost mutată în alt salon.

Alimentația, deși decentă ca gust, a fost insuficientă pentru o recuperare post-cezariană. Simțeam o foame constantă și lipsa proteinelor.

Sprijinul pentru alăptare a fost aproape inexistent. Totul s-a făcut pe grabă, fără răbdare și fără explicații reale. Copilul nu s-a atașat, iar eu am ajuns să mă mulg și să folosesc biberon tot anul. La acest nivel de cost, consider că prezența unui consultant în lactație ar fi trebuit să fie firească.

Și informațiile despre îngrijirea nou-născutului au fost oferite superficial și în grabă.

Copilul meu a avut dificultăți de alimentație și tranzit, plângea ore întregi, iar primele luni au fost extrem de grele. Între durerea fizică, lipsa somnului și neputința de a înțelege imediat ce se întâmplă cu propriul copil, am simțit că am intrat într-un coșmar încă din ziua nașterii.

Singurul motiv pentru care aș mai alege această maternitate ar fi medicul. Dar dat fiind experiența mea cu operația, anestezia generală și recuperarea, cu toată sinceritatea aș prefera să se încheie viața decât să trec din nou prin așa ceva. M-a marcat psihic și fizic.

Dacă doamna dr. Enciu ar fi lucrat în altă parte, nu aș fi ales să plătesc această sumă pentru serviciile oferite. Din punctul meu de vedere, nu merită, indiferent de statut sau așteptări. Comparativ cu alte maternități private din București, nu este la nivelul prețului.

Pentru mine, cezariana a fost extrem de dificilă, iar asta depinde enorm de contextul medical și de istoricul fiecărei femei. Sunt recunoscătoare că mi-am salvat copilul și că am avut alături un medic care nu m-a lăsat singură. Fără încurajările doamnei doctor, cred că nu mai ieșeam din depresia care se instalase. Nimeni nu părea să înțeleagă concret că nu mai rezist de durere și adunat cu lipsa cronică de odihnă și sesiunile frecvente de alăptare… mă bucur că am supraviețuit și nu mi-am lăsat familia singură.

Nu recomand clinica în sine. Sigur se poate naște având complicații și la alte clinici unde personalul să te ajute să treci mai ușor prin ce am descris. Recomand doar medicul care a fost firul de ață alb trimis de Dumnezeu ca eu să mă agăț de el.

Vrei sa fii notificat(a) cand se publica urmatoarea poveste de nastere similara? Aboneaza-te aici.

Data publicarii: Miercuri 15 Aprilie, 2026

Categorie: Nașterea prin Cezariană

Etichete: Bucuresti | Dr. Raluca Enciu | Medicover Bucuresti

Articole Similare