Nastere Naturala Filantropia Bucuresti Iunie 2025

Am născut pe 1 iunie 2025 la Spitalul Filantropia București.
Mi s-au rupt membranele spontan pe 31 mai, la ora 16:00.
La 17:00 am avut prima contracție. Până dimineața, la ora 6, mă dilatasem abia 2 cm, nici măcar atât, așa că au decis să îmi administreze oxitocină. Până să ajung la 4 cm (am vrut epidurală, iar aceasta se făcea doar de la 4 cm), eu aveam deja dureri intense și dese. Ciudat, mi se spusese că ești „zen” până la cel puțin 4 cm, dar eu deja la 2 cm țipam de durere și ceream cezariană.

Ajung după vreo 5 ore bune la 4 cm. În sfârșit, mi se face epidurala – două doze chiar. Am zis: gata, în sfârșit mă pot odihni, relaxa și aștepta să mă dilat fără dureri. Ei bine, nu a fost chiar așa. Am avut ghinionul să nu prindă absolut deloc. Acela a fost momentul în care am intrat în panică, epidurala fiind singura mea soluție de management al durerii. Fusesem la curs de Lamaze despre nașterea naturală.

Ce vizualizare, ce pahar fierbinte… abia mă chinuiam să respir profund și conștient. Nici măcar asta nu a funcționat.

Ajung la 5–6 cm destul de rapid, era undeva între 12:00 și 13:00. Aveam în continuare oxitocină și urlam după cezariană în continuare.

De la 7 până la 10 cm nici nu pot reda exact durerile, dar încerc: dureri menstruale × 1000, ca și cum te-ar călca cineva în picioare, o durere cumplită de spate în zona lombară, combinată cu o senzație de parcă iei foc sau cineva îți toarnă acid pe tine.

Am vomat de durere. Mi s-au administrat, cred, vreo 3 No-Spa intravenos pentru ameliorarea durerilor, fără succes, apoi mi s-a turnat ceva pe gât pentru că tremuram incontrolabil și puternic. Ah, și două doze de ampicilină în cele 22 de ore, pentru că mi se rupseseră membranele.

Chiar mi se părea că o să mă rup în două și că acolo rămân.

La 9–10 cm mă chinuiam cu toată ființa mea. Am zis: gata, până aici mi-a fost.
Îmi venea să împing (și să fac caca și pipi), dar doctorița de gardă și moașele spuneau să nu împing până nu îmi dau ele voie.

Fun fact: eram internată de joi, 29 mai, pentru un episod de HTA, la aceeași doctoriță. După ce am născut, i-am spus: „Când am venit joi, credeați că o să nasc duminică cu dvs.?”
Pentru că eu, sâmbătă, când trebuia să mă externeze și să plec acasă, exact când asistenta urma să îmi scoată perfuzia și să îmi taie brățara, mă uit în ochii ei și îi spun, cu toată sinceritatea și inocența: „Cred că mi s-a rupt apa”.

Ce a zis bebe?
„Mami, stai, că vin și eu, ca să nu te mai întorci la spital încă o dată.”

Revenind. În sfârșit, la un moment dat nu am mai putut și mi-au zis: „Hai, împinge să vedem.”

Pe cuvânt, a durat 10 minute. Patru seturi a câte trei împingeri, cu toată puterea mea, și bebe a ieșit. M-am rupt foarte puțin (la Filantropia nu se face epiziotomie de rutină, însă aveau ustensilele pregătite în caz de nevoie), iar contracțiile erau diminuate de efortul de a împinge.

O asemenea pierdere a controlului de sine nu am simțit niciodată în viața mea. Trebuia neapărat să împing. Corpul meu voia să împingă.

La 14:16 am născut. Totul a durat 22 de ore.

Recuperarea a fost, pentru mine, extrem de rapidă. Imediat după ce am născut, am coborât de pe masă pe propriile picioare, de parcă nu se întâmplase nimic. Nu ziceai că fusesem însărcinată vreodată. Asta mi s-a părut foarte ciudat. Pentru câteva momente m-am simțit „goală”.

Am avut scaun în aceeași seară și, din nou, pentru mine a fost extrem de ușor.

Ce m-a ajutat să mă rup foarte puțin au fost masajul perineal și exercițiile Kegel.

Dacă știam că epidurala nu va prinde, poate mă mai gândeam dacă aleg nașterea naturală. Dacă știam că mi se va administra oxitocină și că va fi mult mai rapid și dureros, poate cântăream mai mult alegerea.
Dacă știam că travaliul meu se va desfășura în aproape deplină singurătate, frică și neputință, cu siguranță alegeam privatul. Dar auzisem multe povești bune.

Acesta este adevărul nașterii bebelinei mele. Am citit și am cerut multe păreri înainte și toată lumea mi-a dat senzația că totul este roz, dar nimeni nu a spus: „Vezi că s-ar putea să fie extrem de dureros.”

În final, nu regret că mi s-a întâmplat așa. Apreciez femeile mai mult ca niciodată și încerc să înțeleg de unde avem atâta putere.

Am supraviețuit și nașterii naturale. M-a știut tot spitalul: moașele, medicii, asistentele, probabil și bunica din blocul de vis-a-vis.

Însă, pentru senzația aceea divină imediat ce a ieșit bebele – îi spun eu „nirvana, epifanie, l-am apucat pe Dumnezeu de picior” – aș mai naște natural de 1000 de ori.

Cel mai tare m-a marcat modul în care s-a declanșat și desfășurat travaliul. Eu visam că voi fi acasă, cu soțul meu, liniștită, ascultând muzică, cu lumânări, mirosuri plăcute, poate să îmi aranjez părul, să stau în cadă, pe minge, să ne ținem în brațe, să îmi iau adio de la sarcină, de la burtică.

Dar nu. După trei zile în care nu ajunsesem acasă, mi s-au rupt membranele. Udă fleașcă o noapte întreagă (noroc că există scutece pentru adulți) și direct în sala de nașteri. Legată de pat la CTG, monitorizată non-stop din cauza apei rupte, singură, cu moașe care mai treceau din când în când, în dureri cumplite. Măcar l-au lăsat pe soțul meu pe hol în momentul expulziei.

Lucrurile acestea m-au marcat profund și încă sufăr când mă gândesc la ele. Merg la psihiatru și psiholog pentru asta.

Totuși, momentul expulziei a fost, pentru mine, magic, divin, unic.
Nu am suficiente cuvinte. A fost o senzație maiestuoasă. O fericire pură, cum nu am mai simțit vreodată.

Vrei sa fii notificat(a) cand se publica urmatoarea poveste de nastere similara? Aboneaza-te aici.

Data publicarii: Luni 9 Februarie, 2026

Categorie: Nașterea Naturală

Etichete: Bucuresti | Spitalul Filantropia Bucuresti

Articole Similare