Povestea unei orfeline

Autor Claudia Groza – trainer ateliere creative pentru copii la 7Arte.org

Dimineata a gasit-o treaza pe Ana. Razele de lumina i-au mangaiat vanataia. Tatal ei o batuse din nou. Pentru a cata oara in ultima saptamana? Nici ea nu mai avea habar. Pierduse sirul. Voia sa sarbatoreasca fiecare zi de liniste, cand putea sa isi faca temele cu calm si sa adoarma zambind.

– Ana, trezeste-te! Fratelui tau ii este foame! Pregateste biberonul!, urla tatal fetei.
– Imediat, se auzi vocea stinsa de durere a copilei de numai 13 ani, impliniti cu o saptamana in urma.

Ana si-a imbracat rapid halatul si a pus apa la incalzit. Putea pregati laptele cu ochii inchisi. Stia locul fiecarui obiect din bucatarie. Mama vitrega nu se dadea in vant dupa treburile gospodaresti. Era fascinata numai de cumparaturi si atat. Noroc ca Ana isi iubea fratele. Era cuminte si jucaus, bucurandu-se de fiecare data cand o vedea.

– Printul este servit!, sopti Ana, luandu-l pe Alex in brate.
Dand din manute si rasplatind-o cu un zambet, Alex a primit fericit biberonul.

– Vei creste mare si vei avea noroc! La nastere ai primit inteligenta, putere si ambitia de a-ti implini toate visele! Voi fi mandra ca esti fratele meu! Sper sa nu uiti aceste clipe petrecute impreuna!, rosti Ana, in timp ce il tinea in brate pe micut.
Dupa ce l-a schimbat si i-a oferit jucaria preferata, Ana a plecat la scoala.

– Doamne, ajuta-ma sa nu intarzii! Imi este si rusine sa mai spun motivul pentru care nu reusesc sa ajung la timp.
– Totul va fi bine! Ai incredere in tine si in ingeri!

Ana a tresarit. Nu stia cine ii vorbise.

– Probabil ca de la oboseala aud voci! Promit ca voi dormi la pranz alaturi de Alex.
– Ce maini muncite ai!, se auzi din nou, aceeasi voce melodioasa.

– Cine esti? Cine imi vorbeste? Arata-te!, rosti Ana, pe un ton autoritar.
– Sunt „Doar Eu”, un copil al strazii. Stiu ca, daca te rogi si crezi cu ardoare in visele tale, ele se vor implini. Ingerii sunt pretutindeni in jurul nostru si ne aud cand ne rugam cu putere, ei ne ajuta sa intalnim omul potrivit sau sa gasim solutia pentru problema pe care vrem sa o rezolvam.

*

– „Doar Eu”, acum ma grabesc sa ajung la scoala. La intoarcere, voi trece pe la tine. Sper sa te gasesc si sa discutam.
– Sigur! Ia aceasta crema! Iti va cicatriza ranile!, murmura vesel Doar Eu.

Copila a luat-o la fuga. Prima ora avea biologie. Profesoara o adora si o intelegea. Pe langa acest aspect, orele erau captivante. Elevii realizau o adevarata calatorie culturala. Porneau dintr-o celula si traversau munti, ape, intalneau diferite personaje literare si reveneau in clasa o data cu sunetul clopotelului.

– Buna dimineata!
– Hai, Ana! In cateva clipe pornim intr-o aventura prin frunza. Alege o frunza, deseneaz-o si ea te va teleporta acolo unde iti doresti!, spuse profesoara, atingand usor umarul fetei.

Eleva a desenat o frunza compusa si a simtit un vartej care a purtat-o printre celulele epidermei superioare. O celula numita „Stomata” si-a deschis bratele si a primit-o incantata. Ana a ciocanit la poarta unui cloroplast oval si de un verde stralucitor. A fost ospatata cu un pahar de clorofila. Cat de gustoasa era! Dintr-odata, Ana a fost luminata de un fascicul de raze luminoase. A sughitat si, astfel, oxigenul s-a ridicat si a pornit spre orasul poluat de unde venise. Hidrogenul a plecat sa reactioneze cu alte substante, producand in final mancare delicioasa pentru plante. Ana a prins o putere de neimaginat.

– Sa crezi in tine si in visele tale! Noi ti-am oferit energia necesara pentru a munci, pentru implinirea dorintelor!, grai Grana, o componenta solida din cloroplast.
– Multumesc, multumesc, multumesc!

Cand a deschis ochii, Ana a observat ca toti colegii o priveau atenti. Profesoara i-a zambit. Era singura care a inteles ce s-a intamplat, de aceea a intervenit rapid.

– Povestile voastre vor fi publicate intr-un volum intitulat „Biopovestea nazdravana”. Va rog sa luati in serios aceste exercitii. O zi cu bucurie si speranta va doresc, dragilor!

*

Ana, cu obrajii rosii, s-a apropiat timid de profesoara.
– Nu am cuvinte sa va multumesc! A fost magica aceasta calatorie! Am capatat energie si incurajari pentru a-mi finaliza proiectele. Ma simt mai ceva ca Popeye Marinarul!
– Stii ca te sustin si iti sunt alaturi in tot ce planuiesti! Uite o ciocolata… cadou pentru ca ai realizat care este drumul pe care vrei sa pornesti!
– Dumnezeu sa va aiba in paza!, sopti Ana si intra rapid in clasa, simtind cum lacrimile incep sa-i alunece pe chip.

Orele au trecut rapid. Poate prea repede pentru Ana. Copila isi studia atent degetele. Crema ii vindecase ranile produse de detergentul de rufe si de frecatul insistent la petele de ulei de pe salopeta tatalui.

Cu pasi grabiti, Ana s-a oprit in locul unde il lasase pe „Doar Eu”. S-a asigurat ca nu o vede nimeni si a patruns pe usa de lemn cu vopseaua arsa si geamul crapat, invelit cu un plastic prins in pioneze.

– Doar Eu, unde esti?
– Aici, fetito! Intra, nu-ti fie teama. Tocmai pregateam un ceai! Doresti o cana de ceai magic?
– Sigur! De ce nu?! ti-am adus cornul si laptele primit la scoala, precum si jumatate de ciocolata! Dar din dar se face Raiul!, raspunse, plina de incredere si bucurie, Ana.
– Avem un adevarat festin, se pare!

Doar Eu si Ana s-au asezat unul langa celalalt pe un pat ingust, acoperit cu o patura uzata, roasa, ce fusese candva rosie.
– Bea! Se raceste si isi pierde din gust.
– Isi pierde magia?, intreba Ana zambind.
– Da… sa stii ca da…
Dupa a treia inghititura din ceaiul de salvie, copila a inceput sa isi depene tristetea.
– Imi este dor de mama! Vreau sa invat, sa fiu admisa la o facultate de renume si sa devin un medic bun. Nu mai pot indura bataile tatalui meu…

Dintr-odata, o lumina puternica a patruns in camera, facand-o stralucitoare.
– Fetita mea, ingerii sunt cu tine. Vei reusi! In curand, vei scapa de chinul pe care ti-l aplica tatal tau. Trebuie numai sa te rogi si sa crezi! „Doar Eu” te va ajuta…

*

Ana s-a ridicat si a pasit spre lumina.
– Mama?! Mama, te iubesc! Mama, vreau sa reusesc! Mama, nu ma lasa! Ia-ma cu tine!
Lumina se stinse. Ana a cazut in genunchi si a murmurat, plangand In hohote:
– Ingerul mamei sa ma ajute in tot ce am de realizat!

Doar Eu a atins-o pe umar.
– Sunt aici! Trebuie doar sa crezi!

Anii au trecut si Ana a fost adoptata de profesoara ei de biologie. Au muncit impreuna si copila a devenit un faimos si recunoscut medic oncolog. La fiecare pacient salvat, copila multumea ingerilor, dar in special mamei si lui „Doar Eu”.

Seara de poveste s-a sfarsit,
Povestitorul a adormit, Personajele au amutit…

Data publicarii: Duminică 3 Iulie, 2016

Categorie: Povesti pentru copii

Articole Similare

Aboneaza-te la Newsletter

Abonare

Intra in grupul de facebook

Inchide

Vino alaturi de mii de mamici pe Facebook

Zeci de mii de mamici raspund zilnic intrebarilor legate de nastere si copii, pentru a oferi suport gravidutelor si noilor mamici. Daca doresti sa faci parte dintr-o comunitate formata din mamici cu experienta , gata oricand sa iti sara in ajutor, in mod constructiv, te invitam sa te alaturi grupului nostru.

Viziteaza Grupul Viziteaza Pagina

Grupul de Facebook