Nastere Cezariana Sanconfind Martie 2022 Dr. Nica Denisa

Buna, mamici! Astazi vreau sa impartasesc cu voi povestea mea, de fapt povestea noastra!

Desi mi-am dorit mult sa nasc natural, la recomandarea doamnei Dr. Nica Denisa, care a fost de parere ca baietelul meu este prea mare pentru bazinul meu, am decis sa nasc prin operatie cezariana, desi psihicul meu refuza acest lucru.

Pe data de 16 martie ora 06:50 astept in fata Spitalului Sanconfind cu un bagaj imens, pe care nu l-am deschis decat in momentul in care am ajuns inapoi acasa… si cu unul emotional destul de greu, sa vina ora 07:00 pentru a mi se face internarea. Sunt indrumata de la receptie sa urc la etajul 1, unde o doamna asistenta imi va face testul covid, care s-au dovedit a fi negativ. Imi i-au la revedere de la parintii mei care erau coplesiti de emotii si de la sotul meu cu care urma sa ma revad in sala de nasteri, si sunt condusa in salon.

Aici fac cunostinta cu „noua mea colega”, imi fac rapid un dus si imbrac camasa aceea de alaptat care ma arata mult mai mare decat eram. Cat timp fac schimb de impresii cu viitoarea mamica de langa mine, mi se monteaza doua branule pentru administrarea medicatiei ulterioare. Raman singura in salon pentru ca ea era chemata la blocul operator si simt cum emotiile devin mai puternice pentru ca stiam ca va veni momentul meu.

Ora 10:50, se deschide usa salonului si doua doamne asistente tocmai ma invitau in sala de nasteri unde urma sa imi cunosc minunea care facea partea din mine de 39 saptamani. Asezata intr-un carucior, pentru ca asa e protocolul desi puteam sa merg pe jos pana la Bucuresti atata energie aveam, incepe calatoria. Momentul in care m-am simtit singura, dar puternica a fost cand printr-un geam de pe hol ii vad pe ai mei, emotionati si ingrijorati..ii salut cu privirea si desi mi-as fi dorit sa le spun ca va fi totul bine in curand, tot ce am putut face a fost sa-mi sterg rapid lacrimile ca sa nu fac impresie proasta asistentelor.

Ajung in blocul operator, sunt cantarita ..68 kg si dezbracata complet. Ma asez pe masa de operatie, intr-o camera foarte rece si tot ce vad sunt multe fete necunoscute, desi toata lumea era amabila. O doamna asistenta ma tinea cu capul in toracele ei cu mainile pe langa corp, in timp ce medicul anestezist ma ruga sa nu ma misc. Presiunea era din ce in ce mai mare si inconstient misc piciorul drept. Probabil din cauza frigului. Aud tonul ridicat al medicului care ma implora sa nu ma misc pentru binele meu. O vad venind din stanga mea pe doamna Dr. Nica Denisa, a carei prezenta m-a facut sa ma simt in siguranta. Intinsa pe masa, legata de maini, conectata la aparatele care imi monitorizau permanent tensiunea si pulsul, cu cateterul montat si cu un panou in fata mea pentru a nu vedea ce se intampla, imi dau seama cum medicul anestezist ma tine de vorba sa nu constientizez momentul 0.

Nu mi-am imaginat ca poate incapea intr-un om atata frica, insa in acelasi timp ma simteam cea mai puternica femeie din lume. Simt cum sunt taiata vertical, dar nu simt durere decat in momentul in care au tras de tesut pentru a ajunge la uter. O durere pe care cu siguranta nu am simtit o la intensitatea ei reala din cauza anesteziei, insa am simtit o…moment in care m-am panicat, aveam impresia ca va dura o vesnicie. Cateva clipe mai tarziu 11:15, imi aud particica din suflet cum plange..nu am mai simtit nimic decat o imensa bucurie.

Il vad pe sotul meu care era mai mult decat emotionat si m-am simtit „acasa”, pentru ca tot ceea ce conta pentru mine era acolo. Dupa ce s-au bucurat de un strans de degetel, sotul meu mi-l aduce pe baietelul nostru…ii pup o manuta si plang..pentru ca altfel nu-mi mai puteam exprima niciun sentiment. Asta e clipa cand simti ca se comprima timpul si ii multumesti lui Dumnezeu pentru tot ce ai.. cand toata fericirea se strange ghem in sufletul tau si te simti cel mai puternic om, cand ti se schimba viata pentru ca tocmai ai dat viata.

Cu o greutate de 3600 Gr, 50.6 cm si cu un scor Apgar 8 din cauza tegumentelor cianotice, bebelusul este dus la neonatologie, iar eu raman pentru ultimele „retusuri” 😂glumesc..

Sunt curatata, cusuta, dupa care mi se pun in picioare vestitii ciorapi compresivi. Dusa in ATI, unde o vad si pe mamica din salonul meu, imi vad sotul cu lacrimi in ochi care era nerabdator sa mi spuna cat de adorabil e micutul nostru. Raman acolo timp de cateva ore in care incep sa apara durerile. Cer un calmant care imi e administrat prin cateter si care face sa-mi dispara imediat durerea, dar pe care piciorul meu stang il refuza..drept pentru care in scurt timp il simt din ce in ce mai amortit pana ce nu il mai simt deloc.

Asta a facut ca intervalul de timp petrecut in ATI sa creasca cu inca o ora, timp in care piciorul meu isi revine. Imi sunt aduse apa si ceai de lactatie cu care urma sa ma obisnuiesc in urmatoarele zile, pentru ca ne era recomandat sa il consumam.

Ma gandesc la bebelusul meu pe care nu il vazusem decat pret de cateva secunde si imi doream sa ma ridic sa il vad…insa imi e adus de doamnele asistente de la neonatologie care incep imediat consilierea in alaptare. Il atasez la san si simt ca am tot si ca sunt tot. Nu este lasat prea mult timp cu mine, probabil pentru ca se gandeau sa nu fiu epuizata dupa interventie si la scurt timp sunt ajutata sa ma ridic pentru a merge in salon, de doamnele asistente care au fost permanent prezente in ATI.

Asta a fost momentul cel mai greu…pentru ca doare si pentru ca iti simti organele cum se imprastie pe jos in incercarea ta de a face o miscare nesemnificativa. Ma asez cu greu in carucior si simt o stare de lesin. Ajung in salon, cer un pahar cu apa pentru ca aveam senzatia ca o sa cad desi eram inca pe scaunul acela si dupa ce imi revin putin sunt ajutata sa ma asez pe pat…durere, multa durere asta e cuvant care caracterizeaza perfect starea aceea.

Noaptea aceea si a doua zi au fost cumplite pentru ca nu ma puteam macar ridica putin mai sus in pat..orice miscare insemna durere si desi asistentele veneau la cel mult 5 secunde de cand apasam butonul magic de la marginea patului, tot ce imi puteau face erau calmante prin branula care insemna paracetamol..si care nu-si facea efectul semnificativ ca cel administrat prin cateter si pe care am cerut sa mi se faca iar insa refuzau dupa episodul cu piciorul din ATI.

Spre dimineata imi este adus la san baietelul de care imi era deja dor si la cateva ore imi sunt administrate antibioticele si fierul pentru ca am capatat o frumoasa anemie din cauza faptului ca am pierdut sange, care m-a facut sa nu ma pot tine pe picioare mai deloc acele zile. A doua zi imi este scoasa sonda si curatata plaga…moment greu pentru ca iti este controlat uterul prin palpare, dar cum fiecare atingere ti se pare extrema, acel control il suporti greu. Cu greu ma ridic sa merg la baie si desi as fi putut sa raman in picioare cateva minute, ma asez repede pentru ca ametesc foarte rau.

Zilele urmatoare trec greu pentru ca imi doream sa fiu acasa cu familia si pentru ca durerile persistau, insa personalul a facut tot ce a trebuit sa ma simt in siguranta.

Recomand cu toata caldura Spitalul Sanconfind pentru profesionalism, pentru empatia fata de pacient, pentru amabilitate, pentru sprijin, pentru consilierea in alaptare datorita careia acum alaptez exclusiv si pentru nenumaratele calitati care ii definesc.

Acum la doua saptamani si jumatate de la operatie, numai simt nimic..parca nici n-am fost vreodata taiata in zona aceea si am langa mine o minune mica ce imi umple sufletul. Recuperarea a fost neasteptat de rapida, iar pentru cele ce se tem de nastere va spun doar ca nimic in lume nu se poate compara cu momentele acelea. Indiferent de durere, de frici, cand iti tii in brate bebelusul pentru prima data uiti de tot ce te-a marcat.Pentru mine, indiferent de cum vei naste, esti puterea intruchipata, femeie!!!!

Ana Maria

Vrei sa fii notificat(a) cand se publica urmatoarea poveste de nastere similara? Aboneaza-te aici.

Data publicarii: Marți 5 Aprilie, 2022

Categorie: Nașterea prin Cezariană

Etichete: Dr. Denisa Nica | Poiana Campina | Prahova | Spitalul Sanconfind

Articole Similare