Nastere Naturala Filantropia Bucuresti Octombrie 2022 Dr. Safta Veaceslav

Scriu aceasta marturie dupa trei ani. Trei ani in care am dus cu mine o durere tacuta, confuza, apasatoare. Nici acum nu pot spune ca am vindecat tot, dar pot spune ca mi-am facut curaj. Aleg sa ramân anonima, din nevoia de a ma proteja.

Am ajuns la spital cu emotie, speranta si curaj. Travaliul il gestionasem bine acasa, insa, in clipa in care am intrat in sala de nasteri, totul s-a schimbat radical. A inceput panica. Am fost lasata singura, mi s-a administrat ceva pe vena fara o explicatie clara si brusc nu am mai putut respira de durere. Nu mai intelegeam ce se intâmpla cu mine, iar in loc sa fiu sprijinita, eram grabita, presata.

Am cerut epidurala, dar mi s-a spus ca trebuie mai intâi sa imi rupa membranele. Am fost de acord, insa imediat dupa, au spus ca epidurala nu mai este posibila, pentru ca a intervenit o cezariana de urgenta. M-am simtit pacalita, lasata fara optiuni.

Mi-au cerut sa imping la dilatatie 9, nu 10 – lucru pe care nu l-am inteles nici atunci, nici acum. Mi s-a spus ca nu am voie sa scot niciun sunet. Mi se cerea sa imping tinandu-mi respiratia, in timp ce personalul se plângea ca bebelusul “iese prea incet”. Dar in niciun moment eu nu am simtit nevoia sa imping. Corpul meu nu era gata, dar a fost grabit. Apoi, dintr-odata, o voce a spus: „Nu, aici trebuie ventuza.”

A fost momentul in care m-am blocat complet.

Deodata, sala s-a umplut de oameni – in majoritate medici rezidenti. Nimeni nu mi-a cerut acordul pentru prezenta lor. Nimeni nu mi-a spus ce urmeaza. Eu eram acolo, complet expusa, in cea mai vulnerabila clipa din viata mea, in fata a zeci de priviri curioase si straine. Aveam dureri cumplite, si totusi nimeni nu s-a oprit sa ma vada cu adevarat.

Din acel moment, nu am mai simtit nicio contractie, ci durere continua. Nu am mai fost acolo, in corpul meu.

Au profitat de un defect al monitorului si au spus ca trebuie sa intervina cu ventuza, pentru ca altfel nu e bine pentru bebe. Dar acelasi monitor mai daduse erori pe tot parcursul travaliului. M-au intrebat daca sunt de acord, iar eu am tacut. Nu am putut vorbi. Tacerea nu inseamna consimtamânt. Dar ei au considerat ca e suficient.

Procedura a fost brutala. Am suferit laceratii grave si o epiziotomie extensiva. A fost nevoie de anestezie generala pentru a se putea face sutura.

Dupa nastere, o alta umilinta: cereri directe de bani din partea personalului auxiliar, infirmiere care intrau doar ca sa „primeasca ceva”. Nicio empatie, nicio caldura, nicio umanitate.

Dar cel mai mult m-a marcat expunerea aceea. Faptul ca, fara nicio explicatie, am fost un obiect de studiu, nu o fiinta umana. Iar daca cineva crede ca e un detaliu minor, vreau sa spun foarte clar: pentru mine, trauma a fost comparabila cu cea a unui viol. Nu exagerez. Corpul meu inca poarta urmele acelei nasteri, dar sufletul meu le-a simtit si mai adânc. De trei ani am flashback-uri, cosmaruri, fac terapie, dar rana nu s-a inchis.

Si nu sunt o femeie fara educatie, nu sunt o necunoscatoare, sunt medic. Tocmai de aceea consider inadmisibil felul in care am fost tratata. Nu am fost vazuta ca om. Nu mi s-au explicat optiunile. Nu mi s-a respectat demnitatea.

Mi-as dori ca aceste rânduri sa ajunga si la cei care lucreaza in maternitati. Sa inteleaga ce inseamna pentru o femeie toate aceste proceduri care pentru multi poate ca inseamna “standard”.

Vrei sa fii notificat(a) cand se publica urmatoarea poveste de nastere similara? Aboneaza-te aici.

Data publicarii: Luni 15 Septembrie, 2025

Categorie: Nașterea Naturală

Etichete: Dr. Safta Veaceslav | Spitalul Filantropia Bucuresti

Articole Similare